Istoricul localitatii

Despre comuna Porumbacu de Jos apar referiri în „Dicţionarul Numirilor de localităţi cu poporațiune română din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureş", întocmit din Încredinţarea „Asociaţiei pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român" de Silvestru Moldovan și Nicolae Togan (editia a2-a,Sibiu-Editura „Asociațiunii" Tipografia„Libertatea'' Orăștie),astfel:

  • Porumbacu de Jos, Alsoporumbak, Unterporumbach, judeţul Fagaras, plasa Arpașu-de-Jos, locuitori 1454, romani 1369, ceilalti unguri, germani și ovrei, parohie greco-ortodoxă (Sibiu) și greco-catolică (Blaj); posta în localitate;
  • Colun, Kolun, judeţul Făgăraș, plasa Arpașu-de-Jos, locuitori522 români, parohie greco-ortodoxă (Sibiu) și greco-catolică (Blaj); posta în localitatea Porumbacu de Jos (Alsoporumbak);
  • Porumbacu de Sus, Felsoporumbak, Oberporumbach, judeţul Făgăraș, plasa Arpașu-de-Jos, locuitori 1822, români 1692, ceilalți țigani, unguri și germani, parohie greco-ortodoxă (Sibiu) și greco-catolică (Blaj);posta în localitatea Porumbacu de Jos(Alsoporumbak);
  • Sărata, Szarata, judeţul Făgăraș, plasa Arpașu-de-Jos, locuitori 1004,români 992, parohie greco-ortodoxă (Sibiu) și greco-catolică (Blaj); posta în localitatea Porumbacu de Jos(Alsoporumbak);
  • Scorei judeţul Făgăraș,plasa Arpașu-de-Jos,locuitori 1293 români 1270, parohie greco-ortodoxă (Sibiu) și greco-catolică (Blaj); posta în localitatea Porumbacu de Jos (Alsoporumbak);

Mărturii ale existenței pe aceste meleaguri datează din epoca neolitică, în urma săpăturilor arheologice fiind descoperite unelte și vetre neolitice (în partea de Sud a satului Sărata au fost scoase la iveala un ciocan și un toporaș din piatră din neolitic; ulterior au fost descoperite pe albiile pârâurilor „Mierea" și „Crețoaia" mai multe vetre neolitice și numeroase unelte ale acestei epoci). Cercetările istorice dovedesc concludent că poporul dac a continuat să trăiască pe aceste meleaguri și în noile condiţii create de cucerirea romană-după războaiele din anii 101-102 și 105-106. Pe baza acestor descoperiri, precum și pe baza tuturor izvoarelor literare vechi cunoscute, s-a putut reconstitui faptul că vechile căi romane din acest ţinut veneau dinspre pasul Turnu-Roșu și, apoi, se bifurca, pe de o parte spre Alba-Iulia, iar cealaltă pe Valea Oltului, spre Făgăraș. Chiar dacă în anul 271 oficialităţile romane au fost nevoite să părăsească Dacia, populația daco-romană și-a continuat existența pe aceste meleaguri, în condiţiile vitrege ale migrațiilor succesive, dând naştere la diverse urme de cultura materială. S-au descoperit diferite forme de organizare a vieţii rurale de tip sedentar, având la bază o economie agricolă (bazată pe creşterea animalelor și cultivarea pământului).

Istoria românilor din mileniul al 2-lea al erei noastre, în sudul Transilvaniei, este strâns împletită cu cea a coloniştilor sași. Acestia în perioada secolelor al XII-lea -al XIV-lea, la chemarea regilor maghiari, au părăsit ţinuturile de baștină (din Flandra până în Saxonia superioară) și s-au stabilit în Transilvania, beneficiind de privilegiile acordate de regii maghiari, care încercau de câteva secole să cucerească aceste ţinuturi. La sosirea lor, bazinul Transilvaniei era locuit de obşti săteşti româneşti autohtone, organizate în voievodate și cnezate conduse după obiceiurile pamantului (jus valachicum).

Coloniştii germani s-au aşezat, iniţial în jurul loc. Alba-Iulia (pe la 1100) și, ulterior, în sec. al XIII-lea, colonizarea s-a extins pe direcţia Orăștie-Baraolt, unde existau puternice zone româneşti cunoscute sub numele de „Țara Făgăraşului" și „Ducatul Amlașului". Grupurile de colonişti germani organizaţi în obşti teritoriale (scaune) erau meşteşugari specializaţi și, în mare parte familii de țărani care au contribuit la înflorirea vieţii economice, îndeosebi în domeniul meseriilor și comerţului, edificând cetăţile de apărare a Transilvaniei, având privilegii distincte și sarcina apărării „regatului apostolic" maghiar împotriva popoarelor migratoare. Districtele româneşti din Făgăraș și „Mărginimea Sibiului" (zona Săliște-Tălmaciu), locuite din vechime de români, s-au transformat și ele în „scaune", după tipul de organizare alogen, păstrându-și autonomia internă timp de secole, chiar dacă ele au fost afiliate la „scaunul" Sibiului. Toţi domnitorii români din Țara Românească, ce au condus în perioada 1366-1483, au purtat și titlul nobiliar de „hertog al Făgăraşului și Amlașului. Fostele districte ale Făgăraşului și „Mărginimii Sibiului" au rămas, pe întreg parcursul evului mediu , o țară (un „regnum") cu instituţii și cu legi și obiceiuri distincte, proprii, păstrate prin tradiţie de-a lungul vremii, având o evoluţie istorică, aparte, specifică. Drumul comercial ce cobora pe Valea Oltului (unde funcţionau vestitele vămi de la Turnu-Roșu și Râu Vadului-Genune), precum și „vestitele drumuri" ale transhumanței („vami ale cucului") au contribuit din plin la crearea unei economii complementare a țărilor române, legătura dintre târgurile transilvănene și iarmaroacele și târgurile din sud asigurând dezvoltarea economică a ambelor zone. În unele lucrări și studii care au avut ca obiect aspectele economice ale Țării Făgăraşului, apar referiri despre Porumbacu de Jos („Situația economică a românilor din Țara Făgăraşului"-autor Ştefan Metes).

Data exactă a întemeierii comunei Porumbacu de Jos nu se cunoaşte, dar localitatea Porumbacu de Sus este atestată documentar în anul 1223. Conform tradiţiei orale, satul Porumbacu de Jos ar fi fost întemeiat de un oarecare Man din Deal, care a dat naştere familiei Mandeal, una din cele mai vechi familii din comună, din rândul căreia s-au recrutat, timp de peste 100 de ani, preoţii ortodocşi din sat (după 1848 au fost patru generaţii de preoți: Vasile Mandeal, Ioan Mandeal, Dumitru Mandeal și Cornel Mandeal). Documentele în legătură cu vechimea satului se găsesc în „Arhivele satului din Cluj", la Budapesta și Viena; acestea ne vorbesc că exista în comuna Porumbacu de Jos o judecătorie (scaunul din Porumbac) de care aparţineau comunele Porumbacu de Jos și Sus, Ucea de Sus, Sărata, Scorei, iar înainte de anul 1680 mai aparţineau Vistea de Sus, Streza și Oprea Cîrțișoara. Acest scaun de judecată era compus din 6 asesori și un notar, recrutaţi dintre boierii satelor aparţinătoare și care judeca nemulţumirile dintre iobagi, în caz de apel dezbaterea ajungea la „scaunul superior" din Făgăraș, alcătuit din 12 asesori, prezidat de căpitanul districtului. Aceste documente ne mai vorbesc despre poșta care se afla în clădirile lui Pruna Gheorghe; înainte de a exista cale ferată, „postăritul" se făcea cu trăsura trasă de patru cai care erau schimbaţi din loc în loc, astfel, pe şoseaua care lega Braşovul (Kronstadt) cu Sibiul (Hermannstadt) exista și în Porumbacu de Jos un centru de schimb al cailor, condus de un șef al Poştei, care avea un grajd cu 10-20 de cai de schimb. Tot în acest local exista și o berărie, iar în locul unde astăzi sunt locuinţele rromilor, era o fabrică de spirt mutată de la Porumbacu De Sus, de la locul numit „Richirie"(rachirie). În trecut, suprafaţa comunei era acoperită de pădure, așa cum ne-o arată diferite denumiri de hotar, cum ar fi: "Valea Ursului", „La stejari", „Cărbunarea", etc. și foarte puţin pământ era rezervat agriculturii.

Ocupaţia principală a locuitorilor, în trecut și astăzi, era agricultura și creşterea vitelor.

În vechime suprafaţa comunei era împărțită în două hotare: unu spre Avrig și celălalt spre Scoreiu. Cea mai mare parte din suprafaţa comunei aparţinea statului care o vindea la licitaţie diferiţilor nobili ca: Apaffi, Banffi, Teleki, baronul Brukenthal și alţii. Dintre familiile de boieri mai vestite amintim: familia Stoichița, Boer, Comsa, Deak, Popa, etc, dintre care unele au dispărut, iar altele mai supravieţuiesc și astăzi. În lucrarea „Scoreiul-veche vatră românească din Țara Făgăraşului" editată de Tipografia Universităţii „Lucian Blaga" din Sibiu în anul 1998, se afirmă că: "nu cu mult timp în urmă, pe aceste locuri era o graniţă iar locuitorii erau grăniceri, unii fără voia lor". Compania a 7-a de grăniceri avea sediul la Racovița și cuprindea grănicerii din satele Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Racovița și Scorei. Reşedinţa regimentului 1 grăniceresc era la Orlat. În anul 1765 începe, efectiv, militarizarea Țării Oltului, prin aceste formaţiuni de grăniceri. În anul 1850, 4 septembrie, consiliul de miniştri hotărăşte desfiinţarea graniţei militare din Transilvania. În anul 1851, la 22 ianuarie, împaratul dispunea desfiinţarea graniţei militare a Transilvaniei și încorporarea grănicerilor în regimentele de linie.

În urma acestei hotărâri, grănicerii români au primit drepturile de a folosi munţii și păşunile pe care ei le-au păzit, ei hotărând în unanimitate că fondurile băneşti ale regimentului să fie folosite pentru cultura poporului -"Fond școlastic"; din acest fond s-a construit în Scorei în 1874-1876 un edificiu nou de școală. În timpul primului război mondial s-au dat lupte pe frontul Scorei-Cîrțișoara-Sărata-Porumbacu de Sus, în urma cărora armata română iese victorioasă. În anul 1918, 1 decembrie, are loc Unirea Ardealului cu Regatul României. Porumbacu de Jos devine comună a țării întregite.

Informare cetateni